• office@learning-ecosystem.org
  • (0723) 692 950

Daily Archives: December 12, 2016

  • -

Oamenii mari… de lângă mine

Sub semnul acestei poezii deschid seria articolelor mele:

Învaţă de la apă să ai statornic drum,
Învaţă de la flăcări, că toate-s numai scrum.
Învaţă de la umbră să taci şi să veghezi,
Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi.

Învaţă de la soare cum trebuie să apui,
Învaţă de la piatră, cât trebuie să spui.
Învaţă de la vântul ce adie pe poteci,
Cum trebuie prin lume de liniştit să treci.

Învaţă  de la toate, că toate-ţi sunt surori,
Cum trebuie să treci frumos prin viaţă,
Cum poţi frumos să mori.
Învaţă de la vierme, că nimeni nu-i uitat,
Învaţă  de la nufăr să fii mereu curat.

Învaţă de la flăcări ce avem de ars în noi,
Învaţă de la ape să nu dai înapoi.
Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea,
Învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea.

Învaţă de la soare, ca vremea să-ţi cunoşti,
Învaţă de la stele, că-n cer sunt numai oşti.
Învaţă de le greier, când singur eşti să cânţi,
Învaţă de la lună, să nu te înspăimânţi.

Învaţă de la vulturi când umerii ţi-s grei,
Şi du-te la furnică să vezi povara ei.
Învaţă de la floare să fii gingas ca ea,
Învaţă de la oaie să ai blândeţea sa.

Învaţă de la păsări să fii mai mult în zbor,
Învaţă de la toate, că totu-i trecător.
Ia seama fiu al jertfei prin lumea care treci,
Să-nveţi din tot ce piere, cum să trăieşti pe veci !
(Traian Dorz)

Îmi cunoașteți pasiunile: natură  și …natura umană.

La invitația lui Cristian de a scrie un articol, am decis  neștiind cum să-i răspund mai concret și mai exact …:) să încep o serie de articole care să îmbine cele două pasiuni ale mele.

Știu că învățam multe de la oameni mari de cultură, de artă, de știință…dar m-am gândit că stau lângă noi oameni dragi, care sunt mari doar pentru noi…dar ei ne învață ceva cu mult mai de preț…ceva ce nici o școală poate nu o face.

Așa că am să scriu despre oamenii mari pe care eu i-am întâlnit sau îi întâlnesc.

Am să scriu și despre ce am învățat de la ei:  mai spontan, sau mai laborios, mai greu sau mai ușor, mai imediat…sau peste timp.

Mamaia mea Ioana

E decembrie și am impresia că soarele de azi luminează tot până-n suflet, cu raze împrumutate dintr-o vară bună a vieții mele de copil. M-am pornit de dimineață spre o întălnire la TuCano și am ajuns când totul mi se deschidea proaspăt și mângăietor. Nu mă omor după cafea, dar să o miros atunci când proaspăt râșnită se rostogolește ca o dună de nisip fierbinte din deșertul arâmiu, în punguța cerată…ei bine! asta e răsfățul ce-mi trezește amintiri puternice ale copilăriei mele în Opanez.

Așa a fost și-n dimineața asta. Mirosul de cafea mi-a adunat toate aromele într-un vălătuc de abur plutind ușor deasupra noastră a tuturor. Am găsit așadar, cea mi bună ocazie să vă invit pe târâmul meu …”singura țară din care ne tragem cu adevărat: Țara Copilăriei nostre”, cum zice Jacques Salome.
Să vă împărtășesc un pic, de unde răsar toate acestea: am locuit la o casa cu curte și ferestre spre gradină de flori și legume, pe strada Opanez nr 43. Am avut întotdeauna câine, leagan în curte și păsări de mai toate felurile în curticica de lângă gutui. Vișinii lui tanti Ștefania (portăriță la liceul Galvani) și al domnului Duțu (actor la National) rodeau parcă mereu mai repede în partea de deasupra curții noastre…:).

Peretele cel verde al casei era cel mai bun pentru exersat mișcarile de rever pe care le învățam la tenis cu domnul Segarceanu, în vacanțele de vară. Leandrii ma cam încurcau, dar le-a găsit mamaie alt sălaș lângă bucătăria de vară…”că maică, voi parcă n-aveți nimic sfănt!” mi-o amintesc dojenindu-ne rar și ridicându-și privirea ei albastră și adâncă de deasupra celor 5 cârlige cu care ne croșeta cele mai bune șosete de lână pe care le-am purtat vreodată.

Sub vița de vie de lângă portița cu arc, se răceau cel mai bine pepenii. Iar mamaie m-a învățat să-i cunosc pe cei copți. Roșiile noastre erau cele mai dulci din lume, “da’, mai haideți și voi la săpat că nu se copilesc singure!” mi-o amintesc pe mamaie strigându-ne in serile de vară cand ne întorceam de la joacă și florile albe de regina nopții erau dovada vie că în curtea noastră, care mirosea așa frumos, nimic rău nu ni se poate întâmpla, indiferent cât ne îngrozisem la poveștile inventate de băieții mai mari.
Podul casei, a fost locul în care multe veri fierbinți am căutat “milităria”, căci mamaie, vară de vară ne spunea, când nu mai făcea față nebuniilor noastre: “lasă maică, vine ea școala, dăm noi milităria jos din pod!”

Oțetarul de la poarta era, credeam noi dușmanul nostru de moarte, căci oridecâteori întârziam sau vreo nefăcută ne anima ziua, mamaie din el rupea o jordiță și auch ce subțire și usturătoare o simțeam pe picioarele noastre bronzate și săltărețe. Niciodată nu ne-a atins cu palma ei.
În schimb palmele ei mi le amintesc mereu fine, străvezii și harnice. Ea ne aștepta de la școala cu mâncarea caldă. Pe atunci nu-nțelegeam ce atâta nerăbdare dacă întârziam un pic. Ea, draga de ea, voia să le mâncăm pe toate calde. Ne întâmpina adesea în poartă, cu șorțul de bucătarie prins în brâu. Și nu știu cum făcea de uneori avea în el, o roșie, un castravete din gradina, alteori, un verasc de foc…si totusi tot cu șorțul ăsta ne ștergea și lacrimile când alergam spre ea să ne adăpostim de vrăjmașii de la ulii și porumbeii. Ce șorț mai avea și mamaie…și-l avea mereu și când aveam musafiri, doar că atunci era scrobit și pus ca un veșmânt de preț, în liniște și cu grijă în jurul mijlocului ei, sub care uneori mai poposea câte o blăniță de iepure, “care să-mi dea putere maică la câte am de făcut azi”.

În timp ce mâncam ne întreba timid: “Ce-ai mai învățat maică pe la școală? Că uite eu, avusei grija de frați și nici să scriu și să citesc nu apucai. Orfană de mică, am avut noroc cu Niculae, că m-a iubit și m-a luat de fată mare, dar și pe el l-am pierdut în război. Îmi rămăseră copiii ăștia doi: taică-tu și Rica… buni copiii. Nu mi-a mai trebuit alt bărbat, nu ca verișoară-mea Tia, de săreau bărbații portița prin spatele mahalalei. Niculae a fost om bun…” și ne uitam spre pozele cu ei doi la nuntă, iar rochița ei mi s-a părut întotdeauna că este de regină cu dantela ei așa frumoasă. Povestea mai ales în serile de iarnă, despre tataie, dar nu despre război, despre copiii ei rămași în viață, dar nu despre cei doi pe care i-a pierdut în timpul foametei. Mă ruga în fiecare duminică sa-i scriu pomelnicul pentru Sfănta Liturghie: “și scrie maică: Niculae-mort pe front, Petre, Ion – morți pe front fără lumânare, nespovediți neîmpărtășiți și Mariile…șase maică să fie și ultimul State, să-l aud eu când l-o citi părintele.” Mamaie nu știa să scrie, sau să citească, dar Greuceanu așa cum ni-l povestea ea mereu și mereu, nimeni nu mi l-a mai întruchipat. Răsărea la lumina veiozei și așa zdravăn lupta, că nici nu știu când adormeam și doar mirosul cearceafurilor albe cu dantela scrobită ne mai făceau să ne mișcăm în somn viteji visând la cuceririle noastre de-acum.

La noi în casă lumea se trezea devreme, la 5, dar singurele griji erau să lase toate în ordine pentru noi copiii și pentru mamaie: să aibă din ce găti, iar noi să fim pregătiți de lecții. Nici mama, nici Tic nu-mi păreau să aibă vreo grijă pentru ei înșiși. Mama, în anii în care aveam examene, îmi așeza în gradina de trandafiri, masa de studiu. Tic dispărea spre garaj, ca să pregătească mașina și să o aștepte pe mama în fața porții gata de drum. Iar mamaie rămânea cu mine și Răzvan, fratele meu mai mic cu șase ani. Fiecare știam ce avem de făcut fără prea multe povești. Noi lecții și mamaie gătit pentru fiecare zi. La 5:30 în fiecare zi a săptămânii, inclusiv sâmbăta…:) ai mei erau deja plecați spre tipografie, unde au lucrat mai bine de 30 de ani. Și da, le cunoșteam toți colegii, ba știam și cine pregătește cele mai bune prăjituri la aniversările sărbătorite mereu la servici. Dar despre ei, în alt articol…:)

Să revin: pentru mine cafeaua a fost aroma independenței. Îmi amintesc de cofetăria din colțul dinspre școală în care intrasem pentru prima oară singură să-mi iau o savarină și am uitat ce-i cu mine pe-acolo cand râșnița mare roșie s-a pornit uruitor să spulbere boabele negre în fire grele de pulbere fină. Tot locul s-a înmiresmat instantaneu. Ochii doamnei care a luat micuța punga maronie închisă perfect în triunghi, luceau de fericire. A ridicat-o spre nas și a închis ochii și a rămas o clipă în loc, de parcă ar fi călătorit în Brazilia, direct pe plantațiile de unde coborâseră boabele acelea lucioase.

M-am pierdut cu firea și era o coada…căci nu în fiecare zi aveau cafea la cofetărie. Mi-am luat savarina și m-am alăturat prietenelor mele la masa mică de lângă fereastră.

Prin geamul ei vedeam biserica noastră Sfânta Treime. Biserica unde mamaie ne ducea de fiecare Paște să ne spovedim și împărtășim. Biserica era pe-atunci doar locul în care sfinții sunt mari și de pe pereți ne ocrotesc tăcuți. Era locul în care Vinerea Mare era o seară tristă, dar plină de flori, era locul unde copiii vin mulți ca să se mai hârjonească puțin, dar unde simțeam că mamaie se bucură cu toată inima, căci suntem împreună cu ea în fața Cuiva drag ei, despre care nu ne știa vorbi, dar pe care mi L-a adus discret în inimă.

De la mamaie păstrez o maramă pe care a moștenit-o și ea din neam în neam, un batic de mătase cu arabescuri…dar cel mai de preț, mamaie m-a învățat nu știu nici eu cum și când… rugaciunea …rugăciunea Tatăl nostru.

M-a învățat rugaciunea rostind-o cu lumină în ochii albaștri cristalini, seară de seară lângă patul ei înalt și moale. Rugăciunea aceasta mi-a luminat cele mai frumoase și cele mai grele clipe ale vieții…și parcă și acum poartă în ea mirosul serilor noastre din Opanez, vocea clară a lui Mamaie.

Îți sărut mâna Mamaie, peste lume și timp, Ioană icoană a copilărie mele, învățătoarea mea fără de carte, dar cu miros de cozonac pe palme și lumină din ochi de cer în privire, învățătoarea mea într-ale adâncului de înțelesuri, prin simplitatea gestului curat și simplu.


Cautare

Calendar poster

December 2016
M T W T F S S
« Nov   Jan »
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Arhiva blog

Noi cream mediul care te formeaza !