• office@learning-ecosystem.org
  • (0723) 692 950

Category Archives: Uncategorized

  • -

ADEZIV… dovadă de încredere

Eu si Tu, suntem doi din cei care avem șansa să dăm lumii ce avem mai bun în noi.

Putem face aceasta numai dacă între mine si tine, devenim conștienți că există o relație și ea este asemeni unui organism viu. Ea – relația – este necesar a fi hranită și curățată. Prin ea doar noi putem face să circule un combustibil premium, numit ÎNCREDERE.

El poate circula de la sine, te poți trezi simțindu-i presiunea prin vene, pentru că ceva din mine, citindu-ți privirea, s-a topit și curge prin vene. Îmi facilitează deciziile rapide și îmi crește puterea de a acționa alături de tine. Mă simt inspirată și creativă, sunt gata să continuăm un drum ce doar se zărea între noi. Contribui cu idei, cu acțiuni concrete. Mă sprijin pe sentimente și pot trece peste simțăminte de moment. Îmi ascult emoțiile mai bine și pot construi pe ele, împreună cu tine.

Combustibilul acesta premium are ceva foarte special, e încălzit de gesturi consistente, de acțiuni promise și împlinite la timpul potrivit, de curajul de a “mă” spune frumos, onest la timp și în egală măsură de a asculta cu putere pauzele dintre cuvinte.

De cele mai multe ori însă, el nu circulă de la sine. Pentru că avem nevoie de el în relațiile noastre importante, atunci alimentăm. Iti propun sa alimentam la benzinaria E.S.P.E.R.E cu ADEZIV.

ADEZIV este un instrument creat de mine, Cristina Elena Neguț, pornind de la propunerea maestrului Jacques Salome, făcută prin cursurile susținute de Aleth Nacquet. Prin ea am cunoscut conceptul Aport/Așteptări/Intoleranțe. L-am aplicat prima oară în relația cu Cristian (soțul meu) și apoi în relația cu Irina, fiica mea ce avea pe atunci vreo 8 ani. L-am prezentat la cea de a VII-a ediție a Colocviului ESPERE la Paris in 2011.

Mai presus de toate, i-am trăit valoarea, eu însămi. Am simțit puterea clarității și a cunoașterii explicite. Așa mi-am câștigat la rândul meu 🙂 încrederea de a șlefui un instrument la care nu numai numele este atractiv și sugestiv, ci detaliile de aplicare sunt structurante, simple și și-au demonstrat si ele valoarea în relațiile celor cu care am lucrat. Așa a apărut ADeZIV.

De mai bine de 9 ani îl folosesc și în trainiguri, în deschiderea grupurilor cu care lucrez cel puțin o zi. În 2010, grație unui bun prieten cu care am susținut sesiunea de comunicare într-un curs de fundraising, e-ul mic din ADeZIV a devenit E-mare în toată puterea cuvântului. L-am aplicat apoi prima oară la clasele de copiii în care animam atelierele de comunicare, în 2013.

Noi înșine în firmele sau proiectele în care am lucrat: Habitat Management Team și apoi IOCC, SOS Satele Copiilor sau FORTE am folosit acest instrument pentru clarificare și pentru fundamentarea unei calități a relațiilor noastre profesionale.
Au urmat apoi companii mai mici sau mai mari care l-au cunoscut întâi în trainingurile cu noi și care i-au intuit valoarea în relațiile de unu la unu între angajați și pe relațiile ierarhice. L-am aplicat în procese consistente, în agenții de media, în clinici medicale în școli și gradinițe, publice sau private din toată țara, în ONG-uri mai mici sau mai mari.

ADEZIV-ul a reușit peste tot unde a ajuns să transforme relațiile profesionale dintre oameni. Oamenii s-au bucurat de ei înșiși și de ceea ce au mai bun de oferit și de primit de la ceilalți.
Am descoperit că el așează lucrurile deasupra sarcinilor sau obiectivelor cuprinse în fișa de post, el vizează calitatea relaționării, modului în care mă aștept să fiu tratat și contribuie semnificativ la creșterea productivității și a creativității echipelor profesionale.

Așadar, astăzi vă pot propune un instrument final, complet, testat, alimentator al încrederii în relație și ofertant pentru construirea unor relații armonioase, vii și sănătoase.

Dar, să devin explicită…:)

Definiție:

ADEZIV este un instrument explicit de limpezire al manierelor de relaționare pe termen lung. Este un instrument ce se desfășoară în doi timpi: individual și apoi dialog al părților.

ADEZIV este un acronim.
A – ce Așteptari ai în această relație?
D – ce Dai în această relație?
E – care este modul în care te încarci cu Energie?
ZI – care este Zona de Intoleranță (în această relație și în general, în viața ta)?
V – facem să devină Viu, prin dialog deschis, tot ceea ce am exprimat mai sus.

În următoarele două articole voi descrie modalitatțile de aplicare concretă a instrumentului în relația de unu la unu: cu un coleg, subaltern sau chiar șef și în cel de-al doilea în relația cu un grup.

Mulțumesc din inimă pentru interesul tău!


  • -

Oamenii mari… de lângă mine

Sub semnul acestei poezii deschid seria articolelor mele:

Învaţă de la apă să ai statornic drum,
Învaţă de la flăcări, că toate-s numai scrum.
Învaţă de la umbră să taci şi să veghezi,
Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi.

Învaţă de la soare cum trebuie să apui,
Învaţă de la piatră, cât trebuie să spui.
Învaţă de la vântul ce adie pe poteci,
Cum trebuie prin lume de liniştit să treci.

Învaţă  de la toate, că toate-ţi sunt surori,
Cum trebuie să treci frumos prin viaţă,
Cum poţi frumos să mori.
Învaţă de la vierme, că nimeni nu-i uitat,
Învaţă  de la nufăr să fii mereu curat.

Învaţă de la flăcări ce avem de ars în noi,
Învaţă de la ape să nu dai înapoi.
Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea,
Învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea.

Învaţă de la soare, ca vremea să-ţi cunoşti,
Învaţă de la stele, că-n cer sunt numai oşti.
Învaţă de le greier, când singur eşti să cânţi,
Învaţă de la lună, să nu te înspăimânţi.

Învaţă de la vulturi când umerii ţi-s grei,
Şi du-te la furnică să vezi povara ei.
Învaţă de la floare să fii gingas ca ea,
Învaţă de la oaie să ai blândeţea sa.

Învaţă de la păsări să fii mai mult în zbor,
Învaţă de la toate, că totu-i trecător.
Ia seama fiu al jertfei prin lumea care treci,
Să-nveţi din tot ce piere, cum să trăieşti pe veci !
(Traian Dorz)

Îmi cunoașteți pasiunile: natură  și …natura umană.

La invitația lui Cristian de a scrie un articol, am decis  neștiind cum să-i răspund mai concret și mai exact …:) să încep o serie de articole care să îmbine cele două pasiuni ale mele.

Știu că învățam multe de la oameni mari de cultură, de artă, de știință…dar m-am gândit că stau lângă noi oameni dragi, care sunt mari doar pentru noi…dar ei ne învață ceva cu mult mai de preț…ceva ce nici o școală poate nu o face.

Așa că am să scriu despre oamenii mari pe care eu i-am întâlnit sau îi întâlnesc.

Am să scriu și despre ce am învățat de la ei:  mai spontan, sau mai laborios, mai greu sau mai ușor, mai imediat…sau peste timp.

Mamaia mea Ioana

E decembrie și am impresia că soarele de azi luminează tot până-n suflet, cu raze împrumutate dintr-o vară bună a vieții mele de copil. M-am pornit de dimineață spre o întălnire la TuCano și am ajuns când totul mi se deschidea proaspăt și mângăietor. Nu mă omor după cafea, dar să o miros atunci când proaspăt râșnită se rostogolește ca o dună de nisip fierbinte din deșertul arâmiu, în punguța cerată…ei bine! asta e răsfățul ce-mi trezește amintiri puternice ale copilăriei mele în Opanez.

Așa a fost și-n dimineața asta. Mirosul de cafea mi-a adunat toate aromele într-un vălătuc de abur plutind ușor deasupra noastră a tuturor. Am găsit așadar, cea mi bună ocazie să vă invit pe târâmul meu …”singura țară din care ne tragem cu adevărat: Țara Copilăriei nostre”, cum zice Jacques Salome.
Să vă împărtășesc un pic, de unde răsar toate acestea: am locuit la o casa cu curte și ferestre spre gradină de flori și legume, pe strada Opanez nr 43. Am avut întotdeauna câine, leagan în curte și păsări de mai toate felurile în curticica de lângă gutui. Vișinii lui tanti Ștefania (portăriță la liceul Galvani) și al domnului Duțu (actor la National) rodeau parcă mereu mai repede în partea de deasupra curții noastre…:).

Peretele cel verde al casei era cel mai bun pentru exersat mișcarile de rever pe care le învățam la tenis cu domnul Segarceanu, în vacanțele de vară. Leandrii ma cam încurcau, dar le-a găsit mamaie alt sălaș lângă bucătăria de vară…”că maică, voi parcă n-aveți nimic sfănt!” mi-o amintesc dojenindu-ne rar și ridicându-și privirea ei albastră și adâncă de deasupra celor 5 cârlige cu care ne croșeta cele mai bune șosete de lână pe care le-am purtat vreodată.

Sub vița de vie de lângă portița cu arc, se răceau cel mai bine pepenii. Iar mamaie m-a învățat să-i cunosc pe cei copți. Roșiile noastre erau cele mai dulci din lume, “da’, mai haideți și voi la săpat că nu se copilesc singure!” mi-o amintesc pe mamaie strigându-ne in serile de vară cand ne întorceam de la joacă și florile albe de regina nopții erau dovada vie că în curtea noastră, care mirosea așa frumos, nimic rău nu ni se poate întâmpla, indiferent cât ne îngrozisem la poveștile inventate de băieții mai mari.
Podul casei, a fost locul în care multe veri fierbinți am căutat “milităria”, căci mamaie, vară de vară ne spunea, când nu mai făcea față nebuniilor noastre: “lasă maică, vine ea școala, dăm noi milităria jos din pod!”

Oțetarul de la poarta era, credeam noi dușmanul nostru de moarte, căci oridecâteori întârziam sau vreo nefăcută ne anima ziua, mamaie din el rupea o jordiță și auch ce subțire și usturătoare o simțeam pe picioarele noastre bronzate și săltărețe. Niciodată nu ne-a atins cu palma ei.
În schimb palmele ei mi le amintesc mereu fine, străvezii și harnice. Ea ne aștepta de la școala cu mâncarea caldă. Pe atunci nu-nțelegeam ce atâta nerăbdare dacă întârziam un pic. Ea, draga de ea, voia să le mâncăm pe toate calde. Ne întâmpina adesea în poartă, cu șorțul de bucătarie prins în brâu. Și nu știu cum făcea de uneori avea în el, o roșie, un castravete din gradina, alteori, un verasc de foc…si totusi tot cu șorțul ăsta ne ștergea și lacrimile când alergam spre ea să ne adăpostim de vrăjmașii de la ulii și porumbeii. Ce șorț mai avea și mamaie…și-l avea mereu și când aveam musafiri, doar că atunci era scrobit și pus ca un veșmânt de preț, în liniște și cu grijă în jurul mijlocului ei, sub care uneori mai poposea câte o blăniță de iepure, “care să-mi dea putere maică la câte am de făcut azi”.

În timp ce mâncam ne întreba timid: “Ce-ai mai învățat maică pe la școală? Că uite eu, avusei grija de frați și nici să scriu și să citesc nu apucai. Orfană de mică, am avut noroc cu Niculae, că m-a iubit și m-a luat de fată mare, dar și pe el l-am pierdut în război. Îmi rămăseră copiii ăștia doi: taică-tu și Rica… buni copiii. Nu mi-a mai trebuit alt bărbat, nu ca verișoară-mea Tia, de săreau bărbații portița prin spatele mahalalei. Niculae a fost om bun…” și ne uitam spre pozele cu ei doi la nuntă, iar rochița ei mi s-a părut întotdeauna că este de regină cu dantela ei așa frumoasă. Povestea mai ales în serile de iarnă, despre tataie, dar nu despre război, despre copiii ei rămași în viață, dar nu despre cei doi pe care i-a pierdut în timpul foametei. Mă ruga în fiecare duminică sa-i scriu pomelnicul pentru Sfănta Liturghie: “și scrie maică: Niculae-mort pe front, Petre, Ion – morți pe front fără lumânare, nespovediți neîmpărtășiți și Mariile…șase maică să fie și ultimul State, să-l aud eu când l-o citi părintele.” Mamaie nu știa să scrie, sau să citească, dar Greuceanu așa cum ni-l povestea ea mereu și mereu, nimeni nu mi l-a mai întruchipat. Răsărea la lumina veiozei și așa zdravăn lupta, că nici nu știu când adormeam și doar mirosul cearceafurilor albe cu dantela scrobită ne mai făceau să ne mișcăm în somn viteji visând la cuceririle noastre de-acum.

La noi în casă lumea se trezea devreme, la 5, dar singurele griji erau să lase toate în ordine pentru noi copiii și pentru mamaie: să aibă din ce găti, iar noi să fim pregătiți de lecții. Nici mama, nici Tic nu-mi păreau să aibă vreo grijă pentru ei înșiși. Mama, în anii în care aveam examene, îmi așeza în gradina de trandafiri, masa de studiu. Tic dispărea spre garaj, ca să pregătească mașina și să o aștepte pe mama în fața porții gata de drum. Iar mamaie rămânea cu mine și Răzvan, fratele meu mai mic cu șase ani. Fiecare știam ce avem de făcut fără prea multe povești. Noi lecții și mamaie gătit pentru fiecare zi. La 5:30 în fiecare zi a săptămânii, inclusiv sâmbăta…:) ai mei erau deja plecați spre tipografie, unde au lucrat mai bine de 30 de ani. Și da, le cunoșteam toți colegii, ba știam și cine pregătește cele mai bune prăjituri la aniversările sărbătorite mereu la servici. Dar despre ei, în alt articol…:)

Să revin: pentru mine cafeaua a fost aroma independenței. Îmi amintesc de cofetăria din colțul dinspre școală în care intrasem pentru prima oară singură să-mi iau o savarină și am uitat ce-i cu mine pe-acolo cand râșnița mare roșie s-a pornit uruitor să spulbere boabele negre în fire grele de pulbere fină. Tot locul s-a înmiresmat instantaneu. Ochii doamnei care a luat micuța punga maronie închisă perfect în triunghi, luceau de fericire. A ridicat-o spre nas și a închis ochii și a rămas o clipă în loc, de parcă ar fi călătorit în Brazilia, direct pe plantațiile de unde coborâseră boabele acelea lucioase.

M-am pierdut cu firea și era o coada…căci nu în fiecare zi aveau cafea la cofetărie. Mi-am luat savarina și m-am alăturat prietenelor mele la masa mică de lângă fereastră.

Prin geamul ei vedeam biserica noastră Sfânta Treime. Biserica unde mamaie ne ducea de fiecare Paște să ne spovedim și împărtășim. Biserica era pe-atunci doar locul în care sfinții sunt mari și de pe pereți ne ocrotesc tăcuți. Era locul în care Vinerea Mare era o seară tristă, dar plină de flori, era locul unde copiii vin mulți ca să se mai hârjonească puțin, dar unde simțeam că mamaie se bucură cu toată inima, căci suntem împreună cu ea în fața Cuiva drag ei, despre care nu ne știa vorbi, dar pe care mi L-a adus discret în inimă.

De la mamaie păstrez o maramă pe care a moștenit-o și ea din neam în neam, un batic de mătase cu arabescuri…dar cel mai de preț, mamaie m-a învățat nu știu nici eu cum și când… rugaciunea …rugăciunea Tatăl nostru.

M-a învățat rugaciunea rostind-o cu lumină în ochii albaștri cristalini, seară de seară lângă patul ei înalt și moale. Rugăciunea aceasta mi-a luminat cele mai frumoase și cele mai grele clipe ale vieții…și parcă și acum poartă în ea mirosul serilor noastre din Opanez, vocea clară a lui Mamaie.

Îți sărut mâna Mamaie, peste lume și timp, Ioană icoană a copilărie mele, învățătoarea mea fără de carte, dar cu miros de cozonac pe palme și lumină din ochi de cer în privire, învățătoarea mea într-ale adâncului de înțelesuri, prin simplitatea gestului curat și simplu.


  • -

Learn Without Limits

“Învață foră limite” este mesajul comun care ne-a adunat la o întâlnire între tineri antreprenori și lucrători în resurse umane. Împreună am descoperit cum pot două platforme de formare online: Coursera și Learning Ecosystem să ne ajute în a afla mai mult, a fi mai buni și a împărtăși și cu ceilalți din cunoștințele noastre. În cadrul evenimentul Learning Ecosystem a oferit gratuit și o sesiune de formare pe subiectul echipe eficiente și o sesiune de atelier pe subiectul relații vii.

 


  • -

Noua limbă de lemn

Noua limbă de lemn

articol semnat de Andrei Plesu si publicat in adrevarul.ro

De curînd, reprezentanta unei firme de PR mi-a transmis un mesaj, prin care mă ruga să scriu un mic text care să fie distribuit angajaţilor de la Piraeus Bank, cu ocazia „rebrenduirii“ (ah!) instituţiei. „Comanda“ era cît se poate de clară. Ai fi zis că, în mintea doamnei care mă solicita, textul era deja scris. Trebuia doar să-i adaug semnătura mea (electronică). Ce aveam de făcut?

Să produc un mesaj „inspiraţional“, „motivaţional“, „emoţional“, despre „adevărata valoare a lucrurilor şi a fiecăruia dintre noi“. Cei vizaţi trebuia să afle (citind cîteva fraze care să încapă pe o jumătate de pagină A4) că ei sunt adevărata valoare a firmei. Una peste alta era vorba despre o nouă „poziţionare / filozofie“ a locului lor de muncă. Ceva de genul: „Curaj băieţi! Fiţi mîndri de voi! Omul e cel mai preţios capital! Ce s-ar face şefii fără voi?“

N-am avut puterea să răspund suficient de politicos, să refuz fără abuz de vorbe, o ofertă care mi se părea, pe toate planurile, iritantă. Mai întîi, nu era prima oară cînd eram abordat ca o fată-n casă, bună la toate: „Dl.Pleşu, spitalul X organizează o dezbatere despre diabet. Nu ne spuneti, în deschidere, cîteva cuvinte inspiraţionale?“. „Dl.Pleşu, sindicatul benzinarilor organizează o petrecere. N-aţi vrea să o deschideţi Dvs. cu cîteva cuvinte bine simţite, cum ştiţi Dvs.?“ „Dl.Pleşu, am scris o carte. Daţi-mi şi mie cîteva rînduri pentru coperta a patra“. Ş.a.m.d. Ideea este că sunt un fel de croitoraş îndemînatec, gata oricînd să însăileze vreo bluziţă, vreo vestuţă, vreun tricouaş. Îmi spun adesea că e vina mea: că afişez, involuntar, un înşelător aer de disponibilitate perpetuă, că nu par să am o profesiune bine definită şi sunt gata, prin urmare, să mă „rebrenduiesc” la moment, în orice domeniu. De pildă, doamna de la firma de PR amintită adineaori va fi crezut sincer că sunt expert în „motivarea” unor funcţionari de bancă. Ştiu, o să ziceţi că ar trebui să mă simt flatat. Că această abundenţă sufocantă de „oferte de serviciu” e un semn de simpatie, de preţuire, de încredere în capacitatea mea de comunicare. Am motive să mă îndoiesc. Simt mai curînd că sunt tratat drept o soluţie comodă: ce înseamnă pentru mine două trei fraze bine ţintite? Le pot livra şi în somn! Mai simt că am ajuns un fel de flaşnetă uşor de închiriat, un breloc uşor accesibil (pe care dă bine să-l porţi agăţat la cingătoare):

„Hai să-l luăm pe Pleşu! Are papagal, spune şi glumiţe, ce mai, e băiat de comitet.“

Dar nu toată această ţesătură de malentendu-uri mă irită cel mai mult. Iritantă este invazia de nestăvilit a unei noi limbi de lemn, cu gîndirea de lemn aferentă. De multe ori, am impresia că nu vorbesc cu oameni vii, ci cu „dispozitive” „comunicaţionale”, cu roboţi de corporaţie, fără idei proprii, fără vocabular propriu, fără contur. Mi s-a întîmplat să primesc, în aceiaşi termeni, de o descurajantă vacuitate, şi propuneri să conferenţiez pe diverse teme: „Am dori să ne transmiteţi un mesaj pozitiv, inspiraţional. Vrem ca publicul să primească o infuzie de optimism, să devină mai „pro-activ”, vrem ca fiecare să-şi regăsească încrederea în sine, să creadă în succes, să nu se lase demobilizat de eventuale dificultăţi şi eşecuri!” Ceea ce mi se cere e un mic compendiu de heirupism pionieresc, o tacla veselă din speţa: „Nu dispera, viaţa merge înainte, e destul să vrei şi ai să poţi!” Dar orice mătuşă tandră şi binedispusă de pe mapamond poate debita tone de asemenea îndemnuri încurajatoare. E drept, există şi colecţii de citate ale unor autori faimoşi care, în momente de somnolenţă, „neinspirate”, au aşternut pe hîrtie platitudini solemne, nedemne de anvergura lor reală. Sau care sunt antologaţi nătîng, prin scoatere din context. Nu trebuie să fii Einstein ca să declari: „Nu căuta să ai succes, ci să ai valoare!”. Nu trebuie să fii Goethe ca să spui: „Îmi plac cei care aspiră la imposibil!”. Nu trebuie să fii Kazantzakis ca să dai sfaturi răscoapte („Ca să reuşeşti, trebuie mai întîi să crezi că poţi!”).

Recomand, deci, căutătorilor de mesaje inspiraţionale şi motivaţionale, ba poate chiar educaţionale, instrucţionale, operaţionale, intonaţionale şi activaţionale să se uite pe Google. Vor găsi vagoane întregi de înţelepciune inutilizabilă care, vorba lui Marius Chicoş Rostogan, „gîdilă într-un mod plăcut urechile”. Aforismele, dacă nu au impactul paradoxului, al surprizei, sau graţia umorului, sunt cel mai plicticos gen literar. Tot ce poţi zice, ca cititor, cînd ai închis cartea este: „Aşa e! Aferim!” După care râmîi unde erai. Cea mai simplă situaţie de viaţă este, întotdeauna, mai nuanţată şi mai provocatoare decît un aforism ţanţoş. Rugăminte finală: Nu mă mai invitaţi să particip la „training”-uri şi festivităţi cooperatiste, trase la indigo după serbede modele globale. Învăţaţi să gîndiţi liber, neconvenţional, imprevizibil.

Şi nu mai vorbiţi păsăreşte, cu epitete de lemn, terminate, toate, în „-ţională“. Limba română e mai bogată decît străveziul dvs. dicţionar de idei gata făcute.

O să vă fie greu! V-aţi învăţat cu „sublimităţi” la îndemînă. Dar dacă reuşiţi, veţi avea bucuria (uitată între timp) de a vă mişca printre cuvinte şi gînduri fără lozinci, fără îndemnuri pompoase şi inutilizabile, fără reţete de cantină proastă.


  • 0

Intraprenorul

Intraprenorul este angajatul companiei tale care dezvolta consecvent un comportament antreprenorial la locul sau de munca. Este antreprenorul fara antrepriza, dar la fel de devotat companiei in care lucreaza precum este si antreprenorul.

Fiecare angajat sau colaborator este nevoie sa fie motivat pentru a contribui prin eforturile sale la succesul proiectului, echipei, companiei. Ideea de a fi seful propriei echipe, propriului departament nu este noua pentru middle management, insa ducerea acestui concept mai departe, pana la angajatii companiei este unul din elementele care vor face in timp (nu foarte lung) diferenta.

De aceea, a oferi oportunitatea angajatilor de a conduce propria “afacere” in cadrul companiei, aduce ca beneficii imediate pentru companie:

• un aport insemnat de efort asumat de angajat,
• mobilizarea intregii integritati a angajatului
• sentimentul de proprietar al efortului comun in companie
• un nivel maxim de incredere, transparenta si bune practici pe care englezii le-ar numi accountability.

Desigur ca, asa ceva se gaseste si in orice alta companie, diferenta este insa aceea ca aici toate cele patru elemente sunt asumate de angajat ca obiective mai importante decat rolul lor in companie si KPI-urile pe care le au.

Acesti angajati nu mai sunt motivati de bani (oricum nici un angajat nu reuseste sa fie prea mult timp motivat doar de bani), ei sunt motivati si condusi in actiunile lor de succesul companiei, proiectului, echipei lor. Acesta este motivul pentru care pun rolul lor si indicatorii de perfomanta pe locul secund si decid sa isi asume riscuri “nebunesti” sa gandeasca outside the box, sa isi foloseasca toate resursele pentru a gasi ideile si punerea lor in practica ce va diferentia compania lor. Aceasta abordare duce la crearea unui mediu cultural organizational de o efervescenta creatoare mult mai bogata decat cea formata artificial prin team buildinguri si staff retreaturi.

Multe companii isi creaza laboratoare de idei sau incubatoare de idei pentru a putea aduce inovatia si creativitatea in sanul lor, insa sa ai o cultura organizationala bazata pe intreprenori, inseamna sa faci asta constant, consecvent si organic in compania ta.

Acum, daca v-am convins ca este util sa construiti intraprenoriatul in companie, se pune intrebarea daca este usor sa faci asta? Cu siguranta la inceput nu va fi usor deloc. Depinde cat de departe esti de spiritul antreprenorial, cu cat mai departe, cu atat mai mult timp va trece pana ce intraprenoriatul va incepe sa functioneze. Dar rabdarea si consecventa in acest demers, da roade inzecite.

In primul rand, este nevoie de un lider care sa traiasca spiritul antreprenorial, care sa insufle incredere prin transparenta, onestitatea, predictibilitatea si corectitudinea sa. Un lider care poate face acest lucru zi de zi. Un lider care pretuieste oamenii la fel de mult precum compania, departamentul sau echipa. Un lider care sa se poata rupe de dorinta de a face el tot, de a controla tot, un lider care slujeste angajatilor sai.

Conceptul de lider slujitor sau lider cu capul in jos il puteti gasi detaliat in ecosistemele de invatare: M&L@SuperLeader, MeReU@SuperLeader si Stategic@SuperTeam.

In al doilea rand, este nevoie sa se renunte la modelul de crestere lineara si sa se adopte un model de crestere organica. Un model in care compania, in functie de resursele pe care le are si potentialul pietei, oscileaza intre crestere si stagnare pentru a putea obtine cel mai bun randament pentru eforturile sale. Cresterea organica nu inseamna a creste din cand in cand, ci a creste atunci cand bazele sunt sustenabile, iar asta asigura un viitor companiei.

Conceptul de crestere organica il puteti gasi detaliat in ecosistemele de invatare: M&L@SuperLeader si Stategic@SuperTeam.

In al treilea rand, este nevoie sa se deschida optiunea de a gresi programatic. Fara a experimenta, este imposibil sa creezi si sa inovezi, indiferent de domeniu. Iar a experimenta este imposibil fara sa gresesti. De aceea, este atat de important un mediu in care a gresi este nu numai dezirabil, ci si programatic. A gresi putin (adica cu consecinte suportabile), experimental si asumat inseamna de fapt a evita cataclismul unei greseli ce va lovi organizatia si o va scoate de pe piata. Acest lucru inseamna sa prototipizezi initiativele companiei, iar rezultatele nu ezita sa se arate.

Mai multe despre prototipizarea initiativelor in cadrul companiei si folosirea lor in dezvoltarea organica puteti invata in ecosistemul de incatare Strategic@SuperTeam.

In fine, gasesti ca poate fi util pentru compania ta? Incearca de maine sa prototipizezi insasi ideea de a avea intraprenori in companie. Dar nu uita ca, primul lucru pe care e nevoie sa il faci, este sa incepi cu tine insuti!

Succes!


Cautare

Calendar poster

November 2017
M T W T F S S
« Oct    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930  

Arhiva blog

Noi cream mediul care te formeaza !