Coaching: ce înseamnă mai exact

În 1998 am participat la un interviu de angajare. Era job-ul pe are îl doream foarte mult, nu atât pentru bani, cât pentru cât de mult puteam să învăț acolo. Aveam în față pe cel ce, puțin timp mai târziu, avea să îmi devină mentor în ceea ce înseamnă leadership, management și business.

Deși îmi doream enorm să fiu angajat, deși mă pregătisem temeinic (credeam eu), deși aveam deja ceva experiență de participare la interviuri de angajare (și cu ceva succes), interviul acesta a fost exact opusul a ceea ce mă așteptam. M-am simțit ca un boxeur care a urcat în ring încrezător de victorie și apoi a început să încaseze directe în bărbie și upercut-uri la ficat.

În acel interviu de 2 ore am învățat mai multe lucruri decât acumulasem eu în toată scurta mea carieră (la acea dată). Cel din fața mea mi-a dăruit timpul și a avut răbdarea de a-mi arăta cum funcționează lumea lui, pentru a înțelege ce vrea de la mine și a înțelege la rândul său ce pot eu oferi concret. Doar două lucruri voi împărtăși acum cu voi.

Mi-a luat CV-ul în mână. S-a uitat sceptic la el. Eu – plin de sine – stăteam relaxat. Era un CV beton. Pusesem acolo tot ceea ce am făcut relevant, de la activitatea de cercetare din facultate, la voluntariat, la munca în diferite companii în care lucrasem, din care cel puțin una era impozantă ca instituție și poziție ocupată de mine. Totul era real și aveam siguranța dată de gândul că eu am făcut tot ce scrie acolo și nu poate fi întrebare capcană care să mă prindă nepregătit.

Nici măcar nu l-a răsfoit. A ridicat ochii de pe el și m-a întrebat:

-De ce ai nevoie de atâtea pagini ca să spui ce poți face?, apoi cu un gest teatral ce nu putea să îmi scape, l-a aruncat pe jos. Și a venit a doua întrebare:

-Ce știi să faci util? Hai zi! de parcă mi-ar fi spus vreau să te aud pe tine, nu să lași niște hârtii să vorbească în locul tău.

Atunci am primit de la el prima lecție: aici nu contează ce ai făcut, ci ce poți face util. Aici nu scriem istorie, aici construim viitorul. Aici nu am nevoie de dovezi, testimoniale, recomandări care să îmi spună ce bun ești, aici am nevoie să îmi arăți că ești bun. Și pentru a face asta e nevoie doar de o singură pagină, nu de un top de hârtie.

Deja, la momentul când am ajuns la finalul interviului, mă simțeam mai bogat și mai sărac în același timp. Mai bogat, pentru că învățasem ceva valoros, pentru că tocmai trăisem un moment de “Aha!” și mai sărac, pentru că simțeam că nu voi fi angajat.

Spre completa mea uimire încheierea interviului avea să fie o a doua lecție.

-Cum vrei să te plătesc? m-a întrebat el.
-Adică sunt angajat? am bâguit eu cu neîncredere.
-Uite, stai o lună cu mine, zi de zi, și voi vedea dacă poți fi util. Dar vreau să știu cum să te plătesc. Eu aici am două categorii de oameni: unii care dau rezultate și unii care dau explicații. Tu din ce categorie faci parte? Ca să știu cum să te plătesc.

Eram în al nouălea cer. În euforia momentului povestea cu eu am două tipuri de angajați mi s-a părut o metaforă interesantă și nu am ezitat să răspund:

-Din categoria celor care dau rezultate, desigur!

Nu a spus nimic, doar a oftat, neimpresionat de entuziasmul meu brusc.

Aveam să constat că ceea ce am considerat o metaforă avea să se adeverească drept o filozofie concretă de lucru. La fiecare început de săptămână negocia cu fiecare angajat din subordinea directă rezultatele pe care le aștepta până la final de vineri, identificabile, măsurabile. Și când spun rezultate nu mă refer la obiective, ci la rezultate finale. Fiecare din noi știam de la bun început cum va măsura împlinirea rezultatelor. Fiecare din noi știam că nu exixtă XX% realizat din rezultat. Rezultatul este fie realizat 100%, fie nerealizat. Apoi negociam cu el aceste rezultate. Noi spuneam dacă putem sau nu să le realizăm, ce avem nevoie, el ne spunea ce suport ne poate oferi direct, formări, îndrumări, suport tehnic sau logistic, materiale, tehnologie, oameni sau echipe la dispoziție pentru a realiza rezultatul așteptat. După două exerciții de acest fel, totul nu dura mai mult de 15-20 minute.

Pe parcursul săptămânii era simplu, căci știind cum va măsura împlinirea rezultatului, în fiecare zi știam cum sunt în raport cu rezultatul dezirabil. Când simțeam că nu reușesc, aveam deschisă ușa lui, atât timp cât aveam propuneri sau un plan de contingență.

La final de săptămână, aveam o altă discuție de 15-20 minute în care trăgeam linie. Și atunci metafora se transforma în filozofie de lucru, pentru că într-adevăr avea oameni care ofereau rezultate (100%) și care – neavând rezultate – ofereau explicații. Și, da, asta era legat direct de cum eram plătiți pentru munca noastră. Dacă aveai rezultate, nu aveai grija zilei de mâine. Dacă aveai explicații, începeai să ai griji. Iar dacă aveai explicații mai multe săptămâni la rând începeai să ai și facturi neplătite. Era un mod de motivare, dar și de selecție în același timp. Au rămas întotdeauna doar cei care puteam pe termen lung să dăm mai multe rezultate decât explicații. Ceilalți au plecat singuri.

Am învățat că în viață este important – foarte important – să dai rezultate. Am mai învățat că în viață, sunt momente în care nu poți da rezultate și asta e nevoie să asumi, inclusiv prin sacrificul personal. Am mai învățat că, și atunci când nu dai rezultate, este nevoie să dai ceva…dai explicații. Cine nici măcar explicații nu poate da, nu are ce căuta mai departe în echipă. La un moment dat, i-am propus să unim discuția de luna cu cea de vinerea. Adică să discutăm vineri după ce stabilim ce rezultate am avut, ce să fie pentru săptămâna viitoare. Eram mândru de eficienta mea propunere. Mi-a răspuns:

-Nu, am nevoie să reflectezi tot weekendul la ce am discutat vineri, ca să poți luni, să fii mai bun.

Am învățat că e nevoie de timp pentru a sedimenta învățăturile, înainte de a avea pretenția că le știi și le folosești.

Poate că povestea mea v-a captivat, de ați ajuns până aici. Dar nu prea are legătură cu titlul: “Coaching, ce înseamnă mai exact”. Ei bine, gândindu-mă cum să vă explic ce este pentru mine coaching-ul, mi-a fost mai ușor să vă dau un exemplu concret.

Din punctul meu de vedere, este o formă de creștere în care cel care te formează se implică direct în activitatea ta, discută ce este de făcut, cere rezultate și te ajută să le obții. Nu întâmplător acest cuvânt este folosit în sport (de unde a fost împrumutat în business) și unde înseamnă antrenor. Comparația este revelatoare. El știe ce rezultat vrea și poți tu da. El știe ce tip de antrenament e nevoie să faci, ce mișcări e nevoie să repeți la nesfârșit, până devin reflex, pentru ca, la final puse în teren să dea rezultatul așteptat. Dar – foarte important și definitoriu în raport cu consultanța de care vom vorbi în articolul următor – coach-ul intervine și în timpul meciului, de pe margine, oferind indicații, schimbări de tactică sau strategie. Da, el nu intră în teren să joace în locul tău, dar este implicat total în efortul de a atinge rezultatul dorit. În final, un coach este cel care te acompaniază în demers, implicat, spre deosebire de cel care te sfătuiește echidistant și neimplicat ( cum e în consultanță).

Acest articol este continuarea mini-seriei Mentorat, Coaching și Consultanță. Vezi aici primul episod: Mentorat, ce înseamnă mai exact. În articolul viitor voi reveni cu ultimul episod: Consultanță, ce înseamnă mai exact.