Încep prin a mărturisi fascinația pe care o am pentru cultura elenistică, adică acea perioadă de iradiere a limbii grecești și a civilizației și culturii ce o însoțeau, în lumea euro-asiatică, în secolele IV-I î.Hr. Elenismul a avut un caracter universal influențând evoluția societăților antice din bazinul Mediteranei și cel Pontic, Podișul Anatolian, Asia și Mesopotamia, iar ulterior a jucat un rol major în cristalizarea și transmiterea creștinismului în Europa și în fine mai aproape de noi în definirea societății moderne de tip occidental.
Elenismul a fost, prin urmare, o constantă sursă de admirație și inspirație pentru eropeni și de aici se trage și tărășenia despre care vreau să vorbes eu azi. Adică despre cine a fost Mentor și de ce contează pentru noi azi.
Conform Mitologiei Grecești, regele războinic Odiseu părăsește Ithaca, insula pe care o conducea pentru a lupta în Răzoiul Troian. Cum era de așteptat, acest război avea să dureze 10 ani, așa cum Homer îl descrie în poemul său, Odiseea. Odiseu nu a fost unul din simplii războinici ce au participat la cucerirea Troiei, ci unul dintre actorii principali ai poveștii lui Homer. Vestit pentru înțelepciunea lui, manifestată în special prin prudență și vorbe frunoase meșteșugit folosite el este protagonistul a numeroase solii duse la bun sfârșit, ceea ce azi ar fi numite medieri sau negocieri:
- Lycomedes îl trimite pentru a îl convinge pe Ahile să participe la luptă
- Îl însoțește pe Menelau atunci când aceasta se duce să o ceară pe soția sa Elena de la Paris, prințul Troiei
- Mijlocește împăcarea lui Agamemnon cu Ahile
- O aduce pe Ifigenia la Aulis
- Pleacă să îl caute pe Filocet și armele lui Hercule
- Pătruns în Troia se înțelege în secret cu Elena să îi trădeze pe troieni
- Luptă cu vitejie dar și cu dibăcia unui strateg, el având ideea calului de lemn care să fie oferit cadou troienilor, dar în pântecele căruia se ascunde împreună cu alți 500 de soldați și ajung să pătrundă în cetate și să deschidă porțile.
Este clar din toate acestea că era un erou, un model al zilelor sale. Mult înainte de plecarea sa în Războiul Troian, el s-a căsătorit cu Penelopa, fica lui Icar, cu care a avut un fiu, pe nume Telemah. Și de la acest fiu pornește tărășenia noastră. Căci mitologia ne spune că, plecând în Războiul Troian, un om atât de înțelept, viteaz și bogat precum Odiseu, își face griji pentru fiul său și educația sa. De aceea, se decide să își încredințeze fiul, prințul Telemah celui mai bun și înțelept prieten al lui, Mentor, cu scopul de a îl proteja, învăța și dezvolta ca să fie gata să își preia rolul de rege (cârmuitor) când îi va veni rândul.
Cel puțin așa ne spune povestea. Dar oare chiar așa ne spune povestea?
În Odiseea Homer nu îl pomenește pe Mentor în acest rol de portector al lui Telemah, ci pe zeița grecească Athena. Athena era una dintre cele mai mari divinități ale mitologiei grecești, zeița înțelepciunii, pe care grecii o mai numeau și Pallas Athena. Ea personifica forța moștenită de la tatăl său Zeus, îmbinată cu înțelepciunea și prudența moștenită de la mama sa, Metis. Iată toate motivele pentru care Odiseu ar fi avut încredere să își lase fiul în grija unei zeițe și nu unui muritor precum Mentor. Și atunci care era rolul lui Mentor? Ei bine Mentor, bunul prieten al regelui, era însărcinat de acesta doar să aibă grijă de gospodăria palatului, nicidecum de învățarea lui Telemah. Prin urmare un rol minor, aporoape neobservabil și deloc relevant pentru educație. Homer îl pomenește doar tangențial. Deci, cum a devenit Mentor erou al poveștii și a ajuns să dea numele unei activități atât de importante și totodată populare de azi: mentoratul?
Ideea că Mentor devine un învățat care îl instruiește și formează pe Telemah a apărut la peste 22 de secole de la scrierea operei lui Homer (în secolul 7-8 î.Hr), într-o continuare a poemului intitulată “Les Adventures de Telemaque” scrisă la 1699 de François de Salignac de la Mothe-Fénelon. Fenelon a fost arhiepiscop catolic, teolog, pedagog, poet și scriitor francez. El vroia prin această completare să promoveze – cu ajoturul celebrei opere a lui Homer – pedagogia și relația profesor-elev. De la Fenelon ne vin azi cuvintele mentor ca fiind cel care învață și protégé ca fiind cel ce este învățat.
Începând din 1689 și până în anul 1697, timp de 8 ani Fenelon a fost numit totore al Duceluli de Burgundia în vârstă de 7 ani, fiul nimeni altuia decât Ludovic al XIV-lea, regele Franței. Ca tutore, Fenelon a avut o influență majoră asupra formării viitorului rege. El a scris câteva lucrări speciale pentru a fi folosite în educație, cum ar fi Fables sau Dialogues des Morts.
Cea mai valoroasă lucrare rămâne însă “Les Aventures de Télémaque“. Aparent lucrarea este un roman despre fiul lui Ulise care își caută tatăl. Citită mai profund însă, lucrarea este un atac dur la adresa monarhiei absolute a dreptului divin, care era ideologia dominantă impusă de Regele Soare, Ludovic al XIV-lea. Fenelon propovăduiește înțelepciunea și reținerea ca virtuți ale monarhilor ce e nevoie să fie exersate, căci aceștia nu le au doar prin dreptul divin de a fi monarhi. Lucrarea sa devine rapid un best seller al zilelor acelea, fiind editată în câteva limbi europene, tipărită și inspirând – de-a lungul timpului – și alte lucrări scrise și chiar libretul de la Falutul fermecat al lui Mozart. Lucrarea ajunge celebră și în SUA unde președintele Aericii, Andrew Jackson comandă opere plastice inspirate din aventura lui Telemah pe care le expune în locuința sa din Tennessee.
Efectele mentoratului lui Fenelon asupra ducelui nu au întârziat să apară. Chiar și memorialistul Louis de Rouvroy, adversar al lui Fenelon scrie că ducele era un copil răsfățat și violent când a început să lucreze cu Fenelon și un deplin practician al stăpânirii de sine și conștient de îndatoririle sale viitoare când Fenelon a încheiat mentoratul.
În prima decadă a anilor 1690 Fenelon devine “consultant” pentru probleme de conștiință pentru nimeni alta decât Françoise d’Aubigné, Marquise de Maintenon, amanta, sfătuitoarea și mai apoi soția căsătorită în secret cu regele Ludovic al XIV-lea și guvernanta copiilor regelui. Influența lui Fenelon se regăsește în întreaga operă a reginei neîncoronate a Franței.
Madame de Maintenon a fondat Maison royale de Saint-Louis, o școală pentru fete din familii nobile sărace, care deveneau din ce în ce mai numeroase, deoarece mulți nobili mureau în războaie sau își cheltuiau averea în serviciul regelui. Ceea ce este semnificativ la aceată școală este despărțirea de practica educației minimale tradiționale din mânăstirile pentru fete, care se baza pe religie și gospodărie și introducerea unor elemente de educație modernistă, reformatoare.
Doamna de Maintenon a elaborat regulile instituției în fiecare detaliu. Clădirile școlii găzduiau 250 de elevi, îngrijiți de 36 de educatoare laice sau “porfesoare”, 24 de surori „conversate” care îndeplineau sarcini domestice și câțiva preoți. Elevii, cu vârste cuprinse între 7 și 20 de ani, erau îmbrăcați în uniforme în culori: roșu pentru 7 până la 10 ani; verde pentru 11-14; galben pentru 15-16; albastru pentru 17–20, și negru pentru cei mai talentați și disciplinați dintre „albaștri”. Fiecare clasă avea un orar adecvat vârstei elevilor săi: „roșii” învățau aritmetica, geometria, citirea și scrierea, împreună cu primirea rudimentelor de catehism, latină și istorie religioasă; „verdele” a continuat la aceste subiecte, alături de geografie și istorie; „galbenii” au învățat și desenul și dansul; „albaștrii” au fost inițiați în heraldică, istoria Bisericii Catolice și învățături mai detaliate despre moralitate; iar negrii erau însărcinați să-i ajute pe profesori la cursuri, contabilitate, îngrijirea spitalicească, servirea mesei și cusut haine pentru colegii lor sau pentru profesori. Timpul liber a fost, de asemenea, important pentru Maintenon, care i-a încurajat pe studenți să joace jocuri intelectuale precum șah și dame.
Azi se consideră unanim că demersurile lui Fenelon și Marquise de Maintenon sunt începutul procesului de reformă a sistemului de învățământ primar universal obligatoriu.
Dar să ne întoarcem din istorie, unde am alunecat insidios și să revenim în fermecătoarea ficțiune a mitologiei. În aventura sa Telemah, plecat încăutarea tatălui său Odiseu, ajunge pe inslua Calipso, unde care pradă farmecelor lui Eucharis, personaj inventat de Fenelon și care nu apare în mitologia greacă. Întreaga intrigă se axează pe nevoia ca Telemah să își părăseacă iubita pentru a răsunde datoriei pe care o are față de tatăl său și poporul pe care îl conduce. În aceată parabolă Fenelon arată lupta care se dă în procesul de formare al omului între tentații și ispite pe de o parte și responsabilitate și tăria de caracter pe de altă parte. Este conflictul dintre plăcere și datorie. În acest demers Fenelon propune ca cel ce se formează să aibă un îndrumător și introduce în poveste nesemnificativul personaj Mentor. Prin gura lui Mentor, Fenelon oferă un exemplu de educație spirituală completă:
„Cel care nu și-a simțit slăbiciunea și violența pasiunilor sale nu este încă înțelept; căci încă nu se înțelege pe sine și nu știe să se încredă în el însuși”.
Fenelon mai face o dovadă de subtilitate stilistică și profundă înțelegere a procesului de formare. Alege să îl glorifice pe nesemnificativul argat de curte Mentor, în loc să îi dea zeiței Athena ceea ce era de drept al ei, căci în opera inițială a lui Homer, Athena era cea responsabilă de formarea lui Telemah. Athena fiind o zeiță, adică o ființă supranaturală, cu puteri dincolo de cele omenești, fiind însăși zeița înțelepciunii, meșteșugăritului și artizanilor dar și a artei războiului, avea toate premisele să fie în rolul celui care are ce-l învăța pe Telemah. Doar că – după părerea mea – Fenelon dorea ca toate aceste calități ale zeiței să nu fie purtate de o ființă surpanaturală, ușor de admirat, dar imposibil de imitat și replicat în comportamentele altora ce puteau deveni și ei mentori. De aici și până la artificiul folosit a fost doar un pas. Athena, știm din mitologie, că putea să ia formă umană, iar Fenelon se folosește de asta în povestea sa punând-o pe Athena ia forma lui Mentor, de două ori, pentru ca astfel să fie mai plăcute sfaturile pe care Telemah le primește și a fi mai ușor pentru el să înțeleagă raportul dintre ispită și datorie. Athena ia chipul lui Mentor pentru că avea nevoie a se folosi de relația de prietenie a acetuia cu Telemah ca să fie mai convingătoare.
Asfel, în opinia mea, involuntar sau voluntar, Fenelon stabilește substanța mentoratului în trei paradigme:
- mentor poate fi orice om nesemnificativ, dar care este înzestrat cu darul înțelepciunii,
- darul înțelepciunii nu este al mentorului, ci este o stare care se transformă în mentor ca urmare a harului divin pogorât din experința trăită autentic și acultată activ,
- simpla înțelepciune a mentorului (oricât de absolută ar fi) nu poate ajunge la protejat decât dacă ia forma unei relații de încredre, preum era prietenia dintre Mentor si Telemah.
În concluzie, poate de fiecare dată câna azi propunem o relație de mentorat, ar fi bine să refelectăm la substanța din care întregul proces se alimentează.
