fbpx

Eroarea de atribuire

Închipuie-ți ca mergi pe stradă și vezi peste drum un om ieșind dintr-un magazin cu 2-3 plase pline. Plasele se rup, alimentele se împrăștie pe trotuar. Un domn trece impasibil pe lângă fără a se oferi să ajute. De ce oare? Ești tentat să spui că e nepăsător sau neatent? Dar când vezi un tânăr ce pare de 20 de ani care stă în autobuz pe scaun și lângă el un călător ce pare de 60 de ani stă în picioare. Ai fi tentat să spui că tânărul e nesimțit? Sau măcar nerespectuos?

Dacă răspunsul tău este da, atunci tocmai ai făcut o “atribuire fundamantal eronată”.

Aceasta este tendința generală: să blamăm omul, nu situația. Poate că omul de pe trotuar se grăbea la un interviu de angajare. Poate tânărul din autobuz venea de la o extracție de măsea și tocmai îi trecea efectul anesteziei. Nu contează. Statistic suntem tentați să blamăm și atunci când vaem puterea chiar să sancționăm omul fără a investiga situația măcar.

Conform Psychology Wikia țările cu o cultură individualistă (SUA, Canada, Europa de Vest) au o incidență mai mare a fenomenului decât țările cu o cultură colectivă (precum China, Japonia, Coreea). Culturile individualiste au câteva caracteristici comune:

  • identitate puternică
  • promovează obiectivele și scopuri individuale, premiază inițiativele și realizările individuale
  • drepturile individuale sunt valorizate mai presus decât cele colective
  • Regulile asigură importanța individuală și invividualismul
  • Independența este apreciată
  • este mai puțină implicare în ajutarea altor persoane sau comunității
  • dependența de cineva este văzută ca ceva rușinos
  • oamenii sunt încurajați să facă lucrurile singuri, să se bazeze pe ei.

În 1965 Edward E. Jones și Victoria Harris au încercat să demonstreze că eroarea de atribuitre este reală. Atunci când observă o situație, oamenii din acest tip de cultură (individualistă) pot avea tendința de a privi spre interior, presupunând că este un comportament intenționat și nu spre context. Adesea, pot trece cu vederea comportamentul accidental sau situațional. Potrivit studiului rezultă că ne bazăm pe următoarele surse de informații înainte de a face o atribuire internă:

  1. Alegere. În exemplul pe care l-am dat la începutul articolului, puteți crede că omul a trecut și nu a ajutat dinr-o alegere pe care a făcut-o intenționat. Indiferent de situația sa, ați putea da vina pe factori interni.
  2. Comportament intenționat vs. comportament accidental. Dacă cineva face ceva în timp ce este pe deplin conștient de consecințele acțiunilor sale, ai tendința să dai vina pe factorii interni. Când îl percepi ca pe un accident, dai vina pe factori externi.
  3. Dezirabilitatea socială. Dacă asistați la un comportament neconform, atunci este mai probabil să dați vina pe comportamentul intern. De exemplu, dacă ai vedea pe cineva strigând într-o bibliotecă, probabil că ai da vina pe comportamentul lor intern înainte de a verifica dacă a luat foc ceva.
  4. Personalism. Dacă acțiunile cuiva vă afectează direct, atunci este mai probabil să le etichetați comportamentul ca fiind intenționat și personal. Toate acestea sunt bune, dar nu puteți atribui toate comportamentele negative acestei erori. Uneori este de natură internă, alteori nu.

Pentru a fi o persoană mai iertătoare, este nevoie să poți înțelege mai bine contextul în care cineva acționează.

Deci cum poți deveni mai iertător?

Harold Kelley, psiholog la Universitatea din California, a venit cu Modelul de Covariație în 1973. Potrivit lui Kelley, puteți determina dacă comportamentul cuiva este intern sau extern folosind trei factori:

  1. Distinctivitate: Este acest comportament unic acestei situații?
  2. Consens: Alții se comportă în același mod în această situație?
  3. Coerență: Este acest comportament tipic pentru această situație și persoană?

Deci, pentru a fi mai iertător, amintiți-vă de aceste trei puncte înainte de a învinui imediat personajul cuiva. Chiar și după ce ați evaluat situația și ați ajuns la concluzia că avem un comportament intern, asta nu înseamnă că ar trebui să etichetați pe cineva ca un nebun sau neatent.

„În loc să etichetăm oamenii,
ar trebui să ne concentrăm pe descrierea comportamentului lor.
Mai degrabă decât să numim pe cineva un tâmpit, am putea spune că a răspuns necorespunzător.

La locul de muncă, poate am putea identifica comportamentele pe care dorim să le încurajăm în loc să ne concentrăm asupra comportamentelor pe care dorim să le desființăm. În loc să spunem „nu sunt permise”, am putea institui un mandat care impune ca angajații să răspundă întotdeauna cu bunătate. Accentul ar fi pus pe promovarea comportamentelor pozitive în loc de etichetarea oamenilor după comportamentele lor, bune sau rele. ”

Aceasta, în esență, este cheia pentru a deveni o persoană mai iertătoare:

  1. În loc să fiți grăbit să etichetați comportamentul, descrieți-l.
  2. Apoi, promovează acțiunea pozitivă.

În acest fel, este posibil să aveți mai puține șanse să aveți resentimente, ceea ce poate duce la relații mai sănătoase, la îmbunătățirea sănătății mintale și la mai puțină anxietate, stres și ostilitate.


Articol tradus și adaptat 🧑‍💻 de Cristian Neguț, după articolul “How to Become a More Forgiving Person” de Max Phillips.