Zilele trecute am scris un articol “Învățare cu sens, nu diplome prăfuite” și o bună prietenă mi-a scris un comentariu care m-a pus pe gânduri și mi-a confirmat că o întrebare bună e mai valoroasă decât două soluții bune. Am citit comentariul pe drum și deși nu aveam nimic de scris la îndemână, tot drumul m-am gândit la provocarea din comentariu, așa că imediat ce am ajuns casă am început să scriu un răspuns (îmi place mai mult să scriu la laptop decât pe telefon).
Când am terminat, am vrut să îi dau trimitere și LinkedIn îmi spune că am depășit numărul de caractere permis pentru comentariu. Hmm… de aici învăț că scriu mult și tot nu știu în continuare să mă descurc cu social media.
De fapt știu despre mine ambele lucuri și încă sunt confortabil cu asta, motiv pentru care nici nu schimb nimic. Dar îmi părea rău de cea ce am scris, căci provocarea chiar este interesantă. Așa că îmi permit să pun comentariul prietenei mele mai jos (acest comentariu a fost făcut deja public) și să dau răspunsul meu aici, într-un articol-răspuns.
“Sunt mare fan al lui Bloom si eu si imi place formula propusa de tine. Citind postarea ta m-a facut sa ma gandesc la o cerinta cu care traiesc zilnic in job si mai ales in contextul schimbărilor aduse de AI, si anume unde are loc inovația in formula ta? Sunt de acord ca atunci cand ajungi la nivelul de Integrare si maiestrie incepi sa fii liber si creativ. Insa stiu ca in toate domeniile acum se cere sa inovezi sisteme, produse, servicii, sa te reinventezi continuu si sa eficientizezi totul, inclusiv rolul cu ajutorul tehnologiilor noi. Ma intreb care e perspectiva ta vizavi de acest nivel indiferent de rol si nivel de abilitate.“
Bună Silvia,
Provocarea ta e pe măsură și încerc să îi răspund:
În primul rând inovația nu este doar ceva nou. Am observat că destul de multă lume confundă inovarea cu “am făcut ceva nou”. Nu, în opinia mea inovarea este: ceva nou si util în același timp. Lipsa utilității descalifică noul ca inovare, pentru că nu are sens. Nu tot ce e nou e inovare. Dacă plouă în deșert e nou, dar nu e inovare, dacă merg pe autostradă cu mașina cu spatele, în marșarier, e nou (chiar ilegal de nou), dar nu e inovare. Dacă merg așa pentru că filmez o cascadorie pentru un film de acțiune, atunci e inovare, pentru că mersul meu a căpătat utilitate. Când spun ceva nou trebuie să fie și util ca să fie inovare, nu mă refer doar la ceva ce poate fi monetizat, ci și la lucrurile care pot avea doar utilitate socială, emoțională sau de altă natură. Asta ca să fie clar că NU scot operele artistice din categoria inovare doar pentru că nu pot fi întotdeauna utile financiar.
Acum că am lămurit cum văd eu (dar nu numai eu) acest aspect o să spun că, pe cât de ciudat pare, inovarea este un proces structurat și care are etape destul de clare. Graham Wallas descrie procesul acesta acum aproape un secol ca fiind format din patru etape: pregătirea, icubarea, iluminarea și verificarea.
Prima etapă presupune să ai cunoștințe vaste, o aprofundare temeinică a subiectului. Cu cât cineva cunoaște mai bine un domeniu, cu atât poate deveni mai creativ, pentru că poate combina mai multe informații corecte între ele. Cultura generală se pune și ea la socoteală aici. Prin urmare măiestria într-un domeniu, atrage măiestrie în inovare. Măiestria în mai multe domenii, atrage și mai multă inovare. Contextul AI face ca o entitate separată de mintea noastră să aibă atât de multe cunoștințe și o capacitate de procesare a lor atât de mare și rapidă, încât această etapă ar putea fi liniștit delegată AI-ului. Dar…
Vine etapa a doua: incubarea. Ea implică reflecția asupra părților și relațiilor, raționamentul — atât conștient, cât mai ales inconștient.
Este esențial, în această etapă, să lași totul deoparte pentru o perioadă de timp. În această etapă au loc asocieri libere între cunoștințe, informații sau observații. De aceea, cu cât pregătirea a fost mai temeinic făcută, incubarea are “material de lucru” pentru conexiuni, legături, asocieri.
Henri Poincare (filozof și matematician francez puternic preocupat de subictul invoației) consideră că în această etapă de incubare intrăm când gândirea analitică, conștientă, ajunge să se blocheze pentru că nu găsește un răspuns nou. În acest moment, când gândurile nu reușesc să continue firul logic (proces ce se desfășoară la nivel conștient), e nevoie de un moment (sau mai multe) de asociere a ideilor la nivel inconștient. La acest nivel (inconștient) procesul de asociere este aleatoriu și haotic, până când asocierea ideilor ajunge să aibă o “continuare logică”. În acest moment această asociere “potrivită” apare din inconștient în conștient, moment pe care îl numim iluminare și care este etapa următoare. Noi îi spunem mai simplu “Aha!”, Artistotel i-a pus “Eureka!”.
Ei bine, în opinia mea, această trecere de la incubare la iluminare e locul unde AI încă mai are de învățat de la oameni. Și partea interesantă este că poate învăța și procesul acesta (AI poate învăța orice proces dacă poate fi descris în etape și are o structură algoritmică), dar nu poate ține ritmul cu capacitatea noastră umană de a avea momente Eureka! pentru că acest strigăt de bucurie a descoperirii vine dintr-o stare vie care nu poate fi cuprinsă într-un algoritm, decât dacă o face într-un mod care trunchiază, rigidizează și amputează creativitatea și inovarea.
Ultima etapă e validarea și ea presupune procesul prin care o idee creativă este transformată într-un obiect fizic sau într-o formă clar articulată. Această etapă include și provocarea de a comunica rezultatul creativ celorlalți. La urma urmei, chiar și cele mai valoroase idei creative capătă valoare doar când sunt comunicate și cunoscute de ceilalți. Validarea utilității se face practic, nu teoretic, nu pe un display de telefon. Iar aici, din nou AI poate ajuta, dar nu poate face nimic fizic, concret. Și cum validarea înseamnă aduni evidențe care confirmă în relație cu ceilalți, nici măcar prin AI + robotizare nu văd cum ar merge validarea creativității controlată de AI.
Întrebarea ta Silvia are pentru mine și conotație istorică căci AI scrie o nouă pagină în istoria omenirii din această perspectivă a inovării. Acum 2500 de ani grecii cereau că inovarea nici nu aparține omului, ci ea aparține Muzelor, nouă zeițe inspiratoare ale artelor și științelor, fiice ale lui Zeus și ale lui Mnemosyne (Memoria), care foloseau oamenii doar ca să transmită în formă fizică, practică și utilă creația lor divină. Conceptul lui Bloom de măiestre încă nu ar fi avut loc, căci oamenii erau deposedați de creativitate, fiind doar unele ale creației și nu autori. În plus despre Zei nu poți spune decât că sunt măiaștri din naștere, deci sărutarea măiestriei ar fi fost inutilă. Începând cu secolul al XIV-lea, Renașterea aduce ideea că inovarea, creația în general, aparține omului de geniu, unic prin abilitățile sale fantastice și înzestrările pe care le-a primit de la Dumneazu la naștere (așa e când ești contemporan cu Leonardo Da Vinci, Michelangelo și alți geniali). Dei aici apare și obiceiul de a semna operele de artă, care apare în această perioadă, tocmai ca recunoaștere a geniului unic și irepetabil al creatorului. Nici aici măiestria lui Bloom nu ar fi avut loc, căci geniile se nasc nu se cresc. E un dar divin, înnăscut, deci din nou inutil de măsurat de Bloom, o dată ce este un dat și nu are o evoluție. În secolul XVII, Iluminismul aruncă teoria genialilor din creație și o “democratizează”: divinitatea nu mai joacă nici un rol, și oricine poate fi creativ dacă învață științific să o facă. Științele sunt la modă acum și creativitatea nu scapă de a fi considerată doar o abilitate “de învățat” precum e scrisul sau socotitul. Aici Bloom ar fi fost la mare căutare, dar teoria lui ar fi fost înțeleasă teribil de simplist, algoritmic, metameric și fără o recunoaștere a esenței umane care stă în spiritul și sufletul omului. Această viziune simplistă a fost rezolvată de perioada romantică, mai ales în final de secol XIX și început de scol XX, în care creativitatea nu mai este doar apanajul unu proces de învățare mecanică, doar logică, ci și al unui spirit care este în căutare de sens, de înțelesuri, de simbol, care accede la un deziderat și are trăiri, emoții, sentimente. Intuiția, inspirația, subconștientul, chemarea au acum sens pentru creație. Acum pare că în creație omul și divinul se reîntâlnesc, dar de data asta co-autori ai noului. Acesta este epoca în care abia Bloom chiar și-a găsit locul. Acum probabil, secolul XXI, epoca inteligenței artificiale generativă și a calculului cuantic, va redefini creativitatea din nou. Cum? Vom vedea, tot ce putem face este să fim creativi în a specula pe tema aceasta.
Dar, în opinia mea, cum Zeus nu au put fi creativ fără om, cum Dumnezeu nu a putut crea fără geniali nimic (în accepțiunea vremii de atunci), cum lipsa dumnezeului lui Descartes nu putut crea fără om, cum întoarcerea romanticilor la un Dumnezeu al credinței, nici ea nu putut crea fără om, cred eu că nici dumnezeii biților și terabiților nu va crea ceva autentic și util fără om.
Prima mea concluzie este că AI rămâne un companion foarte bun pentru inovare și dar doar atât. E foarte bun în cunoaștere profundă a subiectului și crearea de combinații. Dar e doar atât. E precum călăuza pelerinului. Știe să te ducă pe drum, dar trăirea autentică nouă, inovatoare și revelatoare a pelerinajului este a pelerinului și nu a călăuzei. “Lucrarea” se edifică în mintea (care nu este același lucru cu creierul) și sufletul pelerinului și nu al călăuzei.
A doua concluzie este că inovarea solicită o serie de abilități, ce pot fi dezvoltate, măsurate și prin urmare pot fi învățate, iar măiestria devine sistem de măsurare și certificare a acestor abilități. Doar că aici vorbim de măiestrie nu în termeni de cunoștințe și capabilități (hard skills), ci de abilități soft skills (curiozitate, gândire critică, colaborarea și inteligența artificială, empatia, gândirea sistemică etc.) și mai ales de comportamente dezirabile, cum ar fi reflexia, deschiderea spre nou și cunoaștere, abilitatea de adaptare a lucrurilor/soluțiilor în contexte complet noi, asocierea trăirilor și experiențelor tranformatoare, a sinergiilor create etc. Și da, măiestria poate măsura asta cu mult mai bine decât un examen punctual care verifică și notează. Deci, da creativitatea are propriile componente ce pot fi dezvoltate și propriul algoritm de creștere, ceea ce înseamnă că se poate ajunge la diferite nivele de măiestrie în a fi creativ.
Dragă, Silvia, nădăjduiesc ca răspunsul meu să fie pe măsura întrebării, iar eu îți mulțumesc oricum ar fi pentru șansa de a îmi căuta în minte răspunsuri creative la întrebări bune, dar pe care nu mi le-ași fi pus fără tine.
